Vătraiul serilor nebune când ne-nvârteam prin cameră,
Ne contopeam și-o sete oarbă respira prin trupuri,
Parc-au apus cândva iubiri, emoții anonime,
Au dispărut prin cețuri, și-au pierdut subit străluciul.
Eu știu că ești, iar de n-ai fi pe undeva prin lume,
Numai un suflet de-o signifianță colosală,
N-ar exista să pâlpâie așa mult foc în mine,
M-aș stinge ori m-aș tulbura un alt iubit s-apară?
Eu știu că ești și de n-ai fi iubitul meu în lume,
S-ar stinge sângele ce vâlvătaie-mi curge-n vene,
Buzele-mi roși’ s-ar ofili reci și nesărutate,
Iar flacăra-mi s-ar răspândi searbădă și alene