Zgribulit, intru în odaia mea, după o risipire prin parc,
Încă mai simt sub pașii mei frunzele arămii și zbârcite
Gândurile avute s-au destrămat în aerul rece al vremii,
Și mă întorc mai înfrigurat în căldura respirației mele.

Îmi zic: toamna e un spațiu strâmt, închis în sine,
Un vacuum de frunze purtate aiurea de vânt,
Iar anotimpul, ah, anotimpul devine tot mai glacial
În așteptarea unei tăceri înghețate și lungi...

Beau un ceai, fredonând un cântec despre vară
E atât de departe zefirul ce-mi mângâia fața...
Cântecul meu se frânge la gândul unui junghi dinainte știut
Că frigul îmi va amorți toate visurile.

Ma voi camufla sub un zâmbet de ger,
Și îmi voi ascunde sufletul sub nămeți,
Voi hiberna astfel până la primăvară,
Sau până ce te voi întâlni pe tine să-mi aduci din nou
Vara în priviri.