Atât de mult mi-e drag copacul,
Că l-aș sădi, din tălpi să-mi crească
Până în creștetul capului.
Să-mi împletească brațele în crengi,
Încât acestea să devină ramuri.
Să mă cuprindă, atât de strâns,
Ca pe un întreg, încât să încep
De la sine să devin tulpina
Acestui trup firav de sămânță.
Și să mă înalț: atât de sus, atât de drept,
Încât să pot să sărut
Întinderea albastră a cerului.
Să mă adâncesc, în același timp:
Atât de jos, și atât de ascuns,
Încât să pot să-mi prind rădăcina
De inima pământului.
Căci eu, de frica vântului,
Ființă a seminței fiind -
Mă tem că mă va aduce la soare,
Și nu vreau să cad pradă
Gurii unei blestemate păsări,
Care, de foame chinuită,
Amarnic se teme de moarte.
Vreau să fiu ființa unui copac,
Vreau să fiu un copac, pentru că știu
Care este menirea unei semințe de copac.