La Lacrimi și Sfinți, unde chelnerii aleargă
cum fugea tata să prindă rata de 5,
mă uit la varza pe care mi-au servit-o-n tigaie
și mă gândesc: „Ia uite, bre,
o capodoperă culinară…
pe vremuri, sigur vreun lăutar i-ar fi compus
cu scârț
o baladă.”

Acum? Doar claxoanele zbiară.
Ea? Frumoasă, ce să mai zic.
Dichisită prea tare pentru unu’ ca mine.
Rochia scumpă, parfumul și colierul –
marafeturi de doamnă. Și totuși, a venit. La varză.
Poate că s-a plictisit acasă.
Tace.
Se uită.
Nu se satură să mă vadă cum mestec,
de parcă-aș încerca să mestec ideea că-i gata,
că n-avem ce să mai zicem.

„Mai vrei murături?” o întreb ca să nu tac de tot.
Ea râde scurt – a aflat că îmi pierd timpul cu poezii.
„Ești romantic, dar te chinui prea mult,” mi-a trântit-o
cu zâmbetul ăla trasat fix cât trebuie,
ca un afiș de promoție,
strălucitor cât să prindă la fraieri.

Mă uit peste ea, în capătul străzii,
și văd zidul alb.
La Hanul lui Manuc, odinioară, era altă socoteală, bătrâne,
Curtea Domnească mirosea a vin și a spumă de cal,
bărbații-bărbați aruncau zarurile pe masă,
și dincolo, în spatele albelor ziduri,
cadânele șușoteau printre unduiri,
dulcețile lor rușinoase, fără rușine,
își vindeau marafeturile fără regrete
pe câțiva firfirei,
în râsete de cobză și înjurături de birjar,
iar noaptea se-nghesuia pe sub coviltire.

Acum? Misterele sunt la ofertă.
Pe aplicații, la distanță de-un click.
Pe ecranul telefonului ei se-nvârte o hartă.
Mă uit la ea, mă uit la varză,
și-mi aprind o țigară.
Băi, zic, poeți nu mai sunt,
dar nici măcar lăutari.
Cine să mai cânte, când n-auzi decât motoare
și reclame la două beri la preț de una?

„E doar o cină, băiete, nu te prosti,”
îmi zic, dar între gustul murăturilor
și mirosul ăla de varză,
e ceva ce mă lovește.
Ceva ce-mi scapă,
de parcă Bucureștiul ar mai trăi,
dar greu, ca un bătrân care abia mai răsuflă.

Ea golește paharul, tăcută, pe gânduri,
eu trag din țigară, mă plictisesc.
Lăutarii? S-au dus.
Chelnerii? Vor numai bacșiș.
Dar, măcar, suntem aici.
Păcătoși prin noi înșine,
fiii uitării.
Și asta, cumva, trebuie să fie de-ajuns.