Nu carnea e trupul în care murim,
Ci e trupul mort în care trăim.

Trup de cer, de adâncul,
De visare și de imagine unde
Când privim, când atingem,
Când dormim, când iubim
În noi din noi lipsim.

Gust divin al golului care
Crește și ne umple cu soare.

Întuneric unde așteptăm
Mirarea pe care o așezăm
Ca fereastră într-un perete
Înălțat să ne apere de regrete.

Parfum al frunzei purtate
De vânt prin amintiri uitate
Pe care îl adunăm și-l adulmecăm
Ca pe cărți pentru că în carnea lor
Înaripate plutesc viitoare
Idei de lumi imaginate.

Floarea ce așteaptă-n fereastră
Cu rădăcini înfipte în glastră.

Lumină a zilei care urmează
Să creioneze forma de bază
A umbrei pe care o țeasă
Peste podeaua din casă.

Un paing ce visează întinderi
De pânze în care împietrite
Gâze ca stol înfrunzesc.

Trupul nostru este golirea
Risipirii din care devine.

Altfel ar fi doar adormirea
Golului care își adaugă
Din trup dezgolirea.