Există două forme de a fi.

Unul în care trăiești
Și altul din care lipsești.

Ființa a ceea poți deveni
Și a ceea ce încă nu ești.

În interiorul căreia
Golul crește ca un adânc
Unde cad spre a se împlini
Înălțări felurind plenitudini
Cum zvâcnirile din inimi
Împletind senectuți
Și vicisitudini.

În imaginația mea chipul lor
Este ceea ce nu sunt ele.

Nici absență, nici consistență,
Nici lumină și nici întuneric
Îmbumbiind din sine stele.

Cum nici imbricarea cu care
Își îmbracă cu trup parfumul
Pe care pistilul din floare
Îl fecundă ca pe aromă
De infinită culoare.

Cineva ce dansează înmiresmat
Dualitatea ca pe o spirală
Din care își împodobește
Adâncirea interioară.

Jocul continuă.
Ieri devine mâine.
Acum nu are loc decât
Pentru ceea ce a fost
Cel care nu va fi
Dospit în pâine.

Forme care sunt orizontul
Clipelor în care trăim.

Dimensiunea dezlegată
Din golul infinit dinainte
De a se alcătui pe sine
Ca ființă a formei
Încropită mâine.

Al acelui a fi și a nu fi
Ce ne dezvăluie îmbrățișarea
Infinitului datorită căruia trăim
Și ne întrupăm nouă din noi înșine
În inimă din răsărit dedublarea.