O dimineaţă întunecată de toamnă.
Un pâlc de pădure la periferia oraşului.
Un bloc de opt etaje, pe malul unui râu.
O cameră mică, un poet cu privirea răstignită
pe crucea de lumină a mânăstirii.
Dorințe neîmplinite.
Maşini, faruri, ştergătoare şi câteva umbre,
dansând, ciudat, pe cel mai gol
dintre pereţi.

Din stele au rămas
doar nişte picuri pe iarbă, mimând strălucirea.
Rochia de mireasă a ceţii
flirtează cu albul ochilor mei.
O adiere trece printre crengi
ca mâna mamei prin părul fiicei adormite.
Frunzele cad, batiste de unică folosinţă
pentru plânsul din adâncul pământului.

Cuvinte renasc din cenuşa inimii stinse.
Sunt lucruri pe care aş fi vrut să le uit.
Amintiri despre tine, despre vocea ta care curge
pe albia viselor, până la genele zorilor.
Un pod de lacrimi între lumi
pe care merge sufletul trist.

Oraşul aşteaptă. O nouă zi de lucru.
Nimic profund, nimic cosmic.
Doar ziduri bătrâne mângâiate de priviri rătăcite.
Doar străzi precum şerpii ce uită
să-şi lepede pielea.

Un sunet dă cu ciocul în coaja tăcerii.
O pasăre caută un cuib de căldură
pe acoperişul îndreptat către Est.
Un cuţit ruginit, o rază ce trece
prin carnea aţoasă a frigului.
Un claxon şi tencuiala picând
ca o veche poveste de dragoste
învinsă de un timp nemilos.
Atât. Doar atât.


29.11.2024