Te-aș iubi din nou, ca prima oară,
dar ochii care-și fac semn de moarte,
m-au închis în temnița tăcerii,
să-ți fac semn de cruce.
Înșirând, ca urme goale, pete
pe toată podeaua de kraskă albă.
Și de la lovitura mortală,
un pumnal în regiunea de mijloc,
pus pe punctul slab de pe spinarea unui fluture,
a lăsat izvor de viață
cornului de secară,
pentru a-și crește libertatea
în neființă.
Iar ispita i-a rămas ca pocăință,
tainica împărtășanie din sângele rece,
al celui care l-a vărsat
în ceașca Sfintei Taine.
Un sânge oloios la privire
și ascuțit ca lama foii
atunci când își bagă colții în carnea umană,
lăsând un fel de neproporțională durere.
Și pofta sângelui mușcă de parcă ar fi șarpele Evei,
și geamăn fiindu-i ca culoarea mărului roșu,
ce-a înfrățit tot neamul din strigătul cunoașterii,
înfruptând toată suflarea într-o neveșnicie.
Cum te-aș iubi,
dacă nu mă privești cu ochii deschiși?
Și de ce nu-i deschizi?
Cum te-aș iubi,
dacă fluturii nu mai au aripi?
Nu știu, nu știu dacă te-aș iubi din nou...
Dar tu ai văzut fluturi care zbor fără aripi?

Niciodată.