privilegiile și perfecțiunile unui poem oarecare
se pot remodela în fața unui pahar de gin,
în fumuri groase de țigară /
unicul moment de lumină având forma
unor frânturi de glas și oglinzi
mincinoase / paradisul verde al atâtor contraste.

cred că amândoi purtăm pe suflet un tapet floral,
o piatră în pantof, o funcție de reciclare a memoriei,
îndeajuns exploatată, îndeajuns de aservită
nevoii de a provoca interes / de altfel,
o regăsire banală, ca și cum am fi
o serie de simboluri vetuste, lipite de geam,
un puzzle monocrom, același making of,
apasând cu discernământ, dar discret,
pe o rană.

îmi place să răscumpăr acest moment ancestral.
„rezistați până la final! citiți până la final!”, vă îndemn,
căci abia atunci, în această scânteie anodină,
publicul pasional va putea privi, din același cerc de oglinzi,
o jumătate de inimă azvârlită, întinsă
înainte, înapoi / ciorapul meu descusut,
explozia unei umbre neștiute-n fereastră.

„Rezistați, vă rog!”, înainte de a se naște
ultimul om de zăpadă.