dar cât îți mai plăcea
să construiești drumurile acelea
de care avea nevoie toată lumea
iar drumurile, ca și oamenii
aveau și ele pietre grele pe suflet

erau călcate-n picioare,
crăpate de arșită, bătute de grindină,
inundate de ploi, murdărite de frâne,
deformate și găurite
de vehiculele cu gabarit depășit,
panicate și blestemate
de accidentele nedorite

chiar și pământul care ar fi trebuit
să le fie pat sigur, devenea uneori alunecos
rupându-le în bucăți, amputându-le
mâinile care niciodată
nu părăsiseră linia ascultătoare a trupului

dar nu spuneau nimănui un cuvânt
își făceau în continuare datoria
așa cum și tu ți-o făceai
astupându-le gropile cu iubirea ta
de bitum și asfalt fierbinte
lipindu-le înapoi mâinile
ca un doctor priceput

da, tu ai adus pe lume
atâtea drumuri
ai suflat asupra pietrei, betonului
așa cum Dumnezeu a suflat asupra pământului
le-ai spus: creșteți, iubiți oamenii
mai mult decât pe voi înșivă,
fiți mereu la picioarele lor

și chiar și atunci
când ai ieșit la pensie
ai continuat să mergi la serviciu
neobosit, neobosit
până când unul dintre drumurile acelea
care îți plăceau cel mai mult
a început să se înalțe deasupra pământului
și ți-a schimbat locul de muncă

fiindcă și Dumnezeu
avea nevoie de drumuri în Paradis


25 ianuarie 2025