o nouă zi sculptată de orb
în marmura neagră
o nouă licărire de gânduri
străbătând timid întunericul

și inima, aceeași inimă
ce scutură haina trupului
de vechile amintiri
și sângele, râmă oarbă
ce afânează brazda cărnii
și sufletul ce iernează
sub zăpezile tâmplelor
așteptând veșnica primăvară

o nouă zi în care repar
treptele putrede ale scării
ce duce spre nicăieri
în care timpul se înfige
în mine ca un topor
și lasă riduri adânci
în care dragostea se tupilează
în bătrânele răni și oftează

de dincolo de orbire
veghează ochiul atotvăzător
de dincolo de orbire
răsare râul cunoașterii
viața e doar un refugiu sub frunza cerului
un luminiș în adânca pădure a visului
o cufundare în așternuturi de lacrimi

de dincolo de orbire
tu apari ca o neîntinată splendoare
hai, vino să te iubesc
cu toate figurile de șah ale dorinței
cu toate deschiderile și combinațiile
cuvintelor mele
hai, rostogolește-te către mine
ca un zar ce-și oferă punctul intim
umbra e un câine bine hrănit
nu ne va deranja

de dincolo de orbire
se aude pulsul tău
cum invită la dans
pulsul inimii mele
am reușit, în sfârșit să mă nasc
din mine însumi
să te iubesc cu lumina ieșită prin fanta gurii
cu imaginația ridicându-se ca o pasăre
din cuibul ochiului meu interior

de dincolo de orbire
apare și poemul gelos
ale lui sunt toate cuvintele mele
toate dorințele mele
toată imaginația mea
mie îmi rămâne doar orbirea
și așteptarea unui glas
vindecător