cea din urmă pasăre
care m-a părăsit
n-a fost poemul ce zboară
din noapte în noapte
pentru strângerea viselor
din zi în zi
pentru strângerea amintirilor

ci lacrima

iar ea, draga de ea
negăsind ținutul tău cald, primitor
și-a strâns aripile la piept
mulțumindu-se cu pământul

doar el cunoaște
lucirea fragilă a zbaterii
și limpezimea acalmiei

doar el știe
cum e să trăiești
cu iluzia unui zâmbet
ascuns în spatele norilor

doar el îmi leagănă umbra
ca un chibrit stins
la primul suflu al vieții
povestindu-i despre flacăra
din adâncuri

o, dar câte torente sinaptice
îmi înghit izbăvirea!

nu era mai bine să fiu
o catedrală de șoapte
la cheremul unei simple atingeri
o legiune de fluturi
la cheremul unui sărut?

o confluență de râuri, de vânturi
într-un dans al îmbrățișării?

să-ți dăruiesc întreaga
procesiune a inimii
într-un cântec
necucerit de durere?

9 februarie 2025