şi cât îmi doresc
să pot reauzi
glasul acela
inconfundabil
ÅŸi confortabil

însă

din visul ca o mare adâncă
a rămas doar o şoaptă
respirând
precum peÅŸtele pe uscat
sau fosila în stâncă
două suflete care
în monostih
au rimat

sunt încercat s-o păstrez
în acvariul
cu globule roÅŸii ÅŸi albe
dar mi-e teamă că n-am
suficient suflet
pentru nenăscutele salbe

de cântec şi descântec
de fluturi în pântec

iar dac-o arunc înapoi
cine poate chezăşui
pentru revenirea
mai clară, mai puternică,
mai înspre mine, mai înspre noi?

totul trece ca nisipul
printre degete
şi plâng ca o cochilie
după fostul corp moale
acompaniat doar de vânt,
unicul martor
al lacrimii nevăzute
ultimul mesager al tristeţii
pe mult prea tăcutul pământ

şi cât îmi doresc să fiu
insula eternă a copilăriei
scăldată de apele eternei iubiri
fiecare val - o mângâiere
fiecare clipocire - un cuvânt
fiecare pescăruş - un înger
iar ca sentiment - un coral
înflorind de o mie şi una de ori
în spaţiul atemporal!

dar cine să-mi împlinească dorinţa
în toată această irosire
de vieţi şi de umbre
în care uitarea ne-nghite
încetul cu-ncetul, învăţându-ne alfabetul
nisipurilor mişcătoare?

mă doare, şi totuşi
arunc un poem, ca o piatră
în apa întunecată

ÅŸi plutesc,
ÅŸi plutesc...


16 februarie 2025