încercam să recuperez
tot ce pierdusem până atunci
amintirile atârnau precum spânzurații
de creanga unui copac
încercam să le ridic
să le slăbesc lațul
din jurul grumazului
le imploram să respire din nou
dar degeaba

păsările plecau
undeva spre niciunde
plecau la fel ca vorbele
neauzite de nimeni
spre imperiul tăcerii
cerul însuși părea să capituleze
în fața tristeții
fluturându-și steagurile albe

și totuși, și totuși
Dumnezeu începuse
să-mi picure-n palme
amintindu-mi
de dragostea noastră
ce trebuia celebrată
pe întinderea nesfârșită
a hârtiei