De ce ești sfinție albastră ca cerneala

Călare pe căprioare speriate cu ochi mari ca niște litere

Și încă mai speri că noi credem în tine, că poți

Să ne izbăvești prin fugă în ceva

Cu mult mai înalt, impecabit înalt



De ce mă lași pe o câmpie de sare să sper

C-aș putea să te chem prin frânghiile astea albastre, cuvinte

Și tu vei veni salvatoare în imagini minunate

Pe care toți le vor ințelege iar buzele lor

Nu vor mișca spre mine cuțite



Mai bine

Oglindește-te tu într-un om la capătul puterilor

Și în loc să îl ajuți să se ierte, pune-l pe un căluț de lemn și lasă-l

Să fie din nou copil

Și să se bucure fără să spună

Nimic



Ne facem statui în albastru ca tine

Și tot degeaba

Frânghiile astea nu ne vor nemuri pe niciunul