Nu sunt nici munte semeț, nici mare ce urlă-n furtună,
Sunt dealul tăcut ce se-nalță din umbre și lună,
Un semn ce străpunge pământul cu umbra-i domoală,
Văzut în depărtări vaste de ochi fără smoală.

Soarele astăzi arde cu raze ce nu se aprind,
Lumini coboară ca un văl ce-n abisuri se-ntind,
Nu sunt dogoare, nici frig ce strivesc os și sânge,
E doar un dans tainic ce-n suflet încet se prelinge.

Dimineața se naște din pulbere, vrajă amară,
Un murmur etern ce din haos și stele separă,
Se-ntinde sub cerul vopsit ca o coală divină,
Un vis ce se toarce din fire de noapte și lumină.

Apoi mă ridic ca un val ce sparge hotarele toate,
Sunt cea care leagă pământul de cerul în noapte,
Malurile plâng, valurile curg spre nori fără nume,
Unindu-le-n taină cu umbre, cu fulgere, spume.

Sunt firul tors din neantul ce urlă sub pielea lumii,
Ce coase-n tăcere durerea și golul minunii,
Inimi zdrobite de dor le unesc cu pustiul ce geme,
Începutul lumii cu sfârșitul ei, praguri supreme.

Sunt țesătoarea ce rupe văzduhul și-l leagă-ntr-o oază,
Când realitatea crapă și cerul se frânge-n amiază,
Cu sânge și pulbere înnod un legământ ce nu piere,
Unind ce e sfânt și ce arde-n eterna durere.

Sunt glasul ce tace sub apele negre și-adânci,
Sunt ochiul ce vede prin veacuri, prin umbre și stânci,
Când cerul se rupe și pământul se scufundă-n neant,
Eu sunt cea care ține un fir de destin alternant.

Prin mine curge un râu ce din febre se naște,
Un cântec mut ce străbate prin oase și paște,
Realitatea zdrobită o număr în pulbere fină,
Și-o cos cu un fir ce străpunge și cer, dar și tină.