În noapte se-aude un strigăt tăcut,
O casă tresare sub pumnul temut.
O lacrimă cade pe podeaua rece,
În tăcere, o inimă încet se petrece.

Un glas înăbușit, un vis sfărâmat,
O mână întinsă, un suflet uitat.
Priviri înspăimântate, un trup tremurând,
Durerea e scrisă în fiecare cuvânt.

Dar lumea nu vede, trec oameni grăbiți,
Își pleacă privirea, rămân împietriți.
Tăcerea e lanțul ce strânge, apasă,
Iar ea își ascunde tristețea sub casă.

Într-o seară târzie, când ploaia lovea,
Un bărbat a văzut-o plângând în odaia
În care lumina părea să fi stins
Orice urmă de vis, orice gând neatins.

I-a prins mâna slabă, cu grijă, ușor,
Și-n ochii lui calzi n-a fost nici fior,
Nici ură, nici teamă, doar dorința de-a fi
Un sprijin, un umăr, un drum către zi.

Și astfel ea iese, pășind spre lumină,
Lăsând umbrele-n urmă, în lumea străină.
Cu sufletul frânt, dar cu pasul mai sigur,
Știind că-ntr-o zi, va zbura iar, mai liber.