mă împotriveam zorilor
şi aerului ce pătrundea încăperea
furând somnul
până când
se cuibărea lângă mine
ÅŸi ne-ascundeam de ochiul soarelui
râzând de el
cum rămânea
cu privirea pierdută
ca un ușier
la ieșirea din tură
în timp ce își îndreaptă pașii
către camera lui la margine de urbe

a fost o vreme
când pereții erau albi...

ferestrele-s deschise
aerul acela
proaspăt
pare să se fi dus în alt cuib
irespirabil
a devenit locul
doar zorii-s cuminți
și mai vin
de fiecare dată cu aceeași mirare:
- atâtea icoane,
dar nici urmă de Dumnezeu!