ne împotriveam zorilor
ca unui pictor grăbit
ce trasa culori crude peste somnul nostru
aerul
intrând pe furiș
ne dezvelea de umbre și râdea
pe când noi ne ascundeam de ochiul soarelui
rămas stingher şi pierdut
pe coridorul tăcerii
ușier al zilei
încărcat de dorința unui alt drum

a fost o vreme când pereții împărțeau albul cu cerul
iar fereastra cuprindea mireasma proaspătă
ca un cântec abia învățat
astăzi aerul s-a dus într-un alt cuib
iar locul a devenit irespirabil
purtând doar amintirea a ceea ce a fost
dar zorii...
zorii vin cuminți ca niște păstori fără turmă
și privesc icoanele
mereu cu aceeași mirare:
atâtea chipuri în ramă
dar niciun glas al divinității!