mă purtai la braț și mi se părea
că Dunărea este o poezie
în care nimeni nu se va îneca vreodată
copiii cresc singuri
iar diminețile miros a scorțișoară

uneori gândul o ia țopăind înainte
iar clipa se îmblânzește, îmi merge la pas
îmbrac poezia cu hainele tale
până îmi miroase a dragoste
până te recunoaște

pentru că inima mea
este o femeie legată la ochi.