Mă holbez în praful pufului de lună
Și aș vrea să te mai țin de mână.
Lungi copaci cu umbre dese
Poartă șoapte neînțelese.

Din geam în geam timpul se pierde
Purtat de vântul vieții noastre,
Numai Luna înțelege
Iubirea din oasele noastre.

Un vânt șoptit din țărm în țarm,
O briză de răcoare,
Și-ale noastre promisiuni letale...
Mă holbez, dar nu-nțeleg
Ce a fost acel întreg.