Èši-ai uitat ciorapii
pe clanță.
Încă împletiți.
Încă umezi de tine.
ÃŽi deznod cu degetele.
ÃŽncet.
Greu.
Ca pe o piele învechită care se lasă.

Îi spăl.
ÃŽi scufund.
Îi las să zacă.
Ca niște picioare
care se deschid
întru abandon.

Nu-i strâng.
Îi legăn.
Pipăi cu buricele
degetelor
elasticul ud.

Îi las să putrezească de dor.
Îi las să fie bucăți din tine,
adiere de parfum decupat din umbra ta,
mută, prelungită,
întinsă pe cracul alb.

Îi atârn.
Flutură.
Se lovesc de geam,
ca genunchii tăi în dragoste.
Luna mușcă din elastic.
Și-l scutură.
Și-l întinde.
Și-l rupe.

ÃŽi miros (iar).
ÃŽi strivesc.
Îi calc în palme.
Îi sărut pe urmele călcâiului.

Uneori vreau să-i rup.
Alteori
să-i bag în gură
și să tac.

Și râd.
Dragă...
de fapt ce vreau să-ți spun e că,
niciodată,
nici dacă ți-ai smulge carnea cu dinții
și ți-ai propune să dispari cu ură,
ridicol
și întru totul,
ceva din tine tot rămâne uitat.