I-atâta cer în suflet, gol,
căci nu se află-n el niciun atom,
numai neant, cât vezi cu ochii,
și sufletu-mi plângând pe buza gropii
acesteia pustii,
în care zac în fiecare zi,
curând, și-acest curând este atât de-aproape,
voi coborî cu tot cu trup în moarte
și ceru-acesta îmi va fi lăcaș
pământului pe care o să îl îngraș
și-n loc de timp, din punctu-acela
va începe veșnicia
și uitarea, în care am să mă topesc,
la fel ca stelele, în univers,
din tot ce-a fost, va mai rămâne-atunci
numai țărână,
ca o inscripție făcută în natură
cu semnătura a tot ceea ce-am fost,
că am avut sau nu, pe-acest pământ vreun rost