Mă privesc adesea
ca pe un străin care locuiește în mine.
Îi știu privirea obosită,
ridurile adunate în colțul gurii,
asemeni unor fire de praf
care se încăpățânează să nu plece din colțul ferestrei.
Dar nu-i cunosc gândurile.
Stau ascunse ca niște cărți necitite,
cu paginile lipite,
într-o bibliotecă părăsită.

Îi pun întrebări
Dar ele cad ca pietrele în apă.
În loc de răspunsuri,
doar cercuri fragile,
unde care se sparg de mal,
ca niște oglinzi de sticlă subțire.
Ecouri ale întrebărilor mele,
dar niciun cuvânt care să răstoarne tăcerea.
Poate liniștea e tot un răspuns,
doar că nu știu să-l citesc —
e scrisă într-un alfabet
al respirațiilor prea rare,
al nopților în care singurătatea
are mirosul metalic al cheilor
uitate pe masă.

Îmi număr greșelile
ca pe mărgelele unui șirag rupt.
Unele sclipesc în lumină
ca lacrimile de dimineață,
altele doar zgârie pielea de pe degete,
ca și cum m-aș pedepsi
de fiecare dată când le ating.
Caut în mine o cameră curată,
fără praf, fără umbre,
unde să pot respira simplu,
ca un copil care deschide pentru prima dată
fereastra spre primăvară.
Dar găsesc mereu aceeași mansardă întunecată,
cu ferestre care nu se deschid,
cu miros de mucegai și ploaie veche,
unde pașii mei se aud străini,
iar tavanul scund
îmi apasă fruntea ca un verdict.
Și mă întreb,
când voi învăța să fiu acasă
în propria mea carne,
să-mi port trupul nu ca pe o haină strâmtă,
ci ca pe un continent
în care, oriunde aș merge,
să nu mă mai simt pierdut?