Doamne, în piept, inima mea
Bate în ritm curat cu a Ta.
Aproape Te văd, aproape Te știu,
Cum de-a ajuns un templu pustiu?

În goana lumii, în dansul nebun,
Pașii orbiți s-au abătut de la drum.
Privesc speriată în ochii mei reci,
Prin scrumul din anii pierduți pe poteci,
Și-n loc de scântei, doar răni mai culeg.

Pribeagă prin noapte, cu răul în spate,
Cu visul lăsat în deșert, în uitare,
Trecând prin furtuni, prin dureri și prin bine,
Genunchii mi-i plec obosită spre Tine,
Plângând tot ce moare și strigă în mine.

Povara din umeri e grea și amară,
Sunt frântă de lupte, de viața de-afară,
Dar simt cum din ceruri o rază coboară.

Căci cine mai poate un suflet trudit
Să-l vindece-n taină, când e risipit?
Doar Tu, printre umbre, îmi ești alinare,
Când lumea-mi oferă răni și lacrimi amare.

Deschide-Ți dar aripile sfinte deasupra mea
Și lasă să cadă binecuvântarea Ta.
Să-Ți recunosc glasul în șoapte de vânt,
Să fii Tu vindecarea mea pe acest pământ.