Văd zi de zi cum mă înlocuiește moartea,
și mă preschimb treptat în ea,
scurtând distanța care ne desparte,
cândva, dacă se-ntrevedea, de-abia,
și-acum, privește-o cât e de aproape,
că pot s-o pipăi și s-o țin de mână,
aievea, ca și pe-o făptură,
Strecor prin suflet timpul,
precum nisipul apa din fântână,
în clipe tot mai mici, fărâmă cu fărâmă
dar tot nu am putere că să mă ridic,
de-aici, de sub dărâmăturile de care sunt strivit
să-ncerc să le trăiesc,
și le dosesc,împământându-le cât mai adânc
în trup, să uit de ele,
nici să mai plâng, nu mai mă simt în stare,
cu toate că mă doare-atât de rău
căderea-aceasta-n hăul din lăuntru,
știind că moartea e doar începutul...