Copacul descărnat își contemplă coroana:
pare că rădăcinile i-au crescut în sus;
Întinde ghearele răsfirate
spre cerul de-un albastru dus,
dorindu-și să soarbă ultima suflare
ce pâlpâie-n lumina de apus.

Viorile toamnei sunt prinse-n delir;
notele curg, se preling pe tulpină —
Apoi țes un cântec duios,
ce-i învăluie rana ca o mătase străină.

Seva încetinește… Copacul se miră;
Absorbit de surdină,
stele în crengi își imprimă.
Degetele-i se strâng, se lasă în jos,
abandonându-se viersului frumos.

Dar cine șuieră acum și-i șoptește
un basm care-n măduvă-i crește?
Nu-i despre moarte,
ci despre lumină,
despre somn ușor și înflorire lină.