fiind de apă
iubitei mele îi plac
doar cojile roșii,
niciodată muchiile de cuțit

de fiecare dată
când ne dezgolim
îi alunec pe coastă

oasele învață mai repede
decât pielea
să tacă

fiind de lumină
siamezul meu
moare continuu,
iar înaintea fiecărei morți
îngenunchează
într-o altă fereastră

fiind de pământ
se ridică noaptea
din mine,
strat după strat,
cu rădăcini care nu țin
și nu lasă

îi aud respirația
sub limbă,
cum mă sapă
fără să aleagă
între carne și umbră

abia atunci
încep
să mă decojesc