Voi sta în fața Ta, cândva curat,
ca pruncul ne-nțărcat,
Stăpâne Doamne,
și cât sunt de-ntunecat, aici, în carne,
voi mai vedea vreodată,
când inima îmi e bătută-n piatră
și cu privirea-mi goală,
lumina, ca odinioară
vor mai veni vreodată primăveri,
care să se preschimbe-n învieri
pe dinlăuntrul meu,
umplându-mă de Duhul Tău,
iar tot ce este greu acum în viața mea,
se va mai metamorfoza
în pace și în armonie,
voi mai putea, în poezie
să mai cânt ceva,
fără ca să mă doară crucea Ta,
și cât de multe mai am de-ndurat,
ca veșnic să mă izbăvești de Iad?