Singurãtatea îşi aşeazã
vertebrele uscate
lângã mine,
îmi face semne de neînţeles,
şi capul îi scârţâie
asemenii unei osii neunse.
Cu ascuţitele-i falange,
îşi zgârie adânc numele
pe inima mea.
Şi asta zi de zi...
Cu ciudã zgârie,
pentru cã inima mea,
avida,
creşte la loc,
precum ficatul lui Prometeu.