Peste pleoapele închise ca două răni,
umbrele cerului
se strecoară
în căutarea cailor sălbatici
fără de lume,
care au găsit dincolo de mine
un orizont cu verzi amurguri lunare,
hotare neatinse, nevăzute, neauzite.
Simt cu apele adânci
care curg în cuvinte,
aud sevele care se revarsă din întunericul solar,
aștept să crească iarba albastră a cerului
pentru caii mei sălbatici
care tropăie liberi dincolo de arterele mele înfierbântate
și dincolo de gândurile înveninate.
Trupul se leapădă de mine,
înlănțuit pe crucea timpului,
pătruns de spini de lumină.
Doar pleoapele vindecate mai așteaptă înflorirea.