În '89, când am ales să respir,
glonțul ucidea ultima toamnă cu frunze dictatoriale;
port în vene perfuzii istorice.

Într-un cătun cu nume de mănăstire,
neînmatriculat pe plăcuțe auto,
mai număr florile din câmpuri încă,
din păduri mirosind a copaci vânduți.

Lacrimile,
le prindeam în părul păpușilor făcute din pănuși de păpușoi,
acum nu știu ce jucării să construiesc
cu rebuturile adultului din mine.

Tatei,
i-a rămas împăturită copilăria pe raftul gol din cămară;
doar mămăliga cu zahăr hrănea fizic
și psihic.
Tată, oare încă îți mai este foame?

Erai o carte vie,
iar eu, tată, ți-am moștenit și foamea.

Pe undeva au rămas
bucăți din copilărie sparte.

Mamă, ai lipit cumva în tine cioburile mele lipsă?

Voi, copiii mei, veți ști oare cine sunteți?

Nu pot fi bula în care să vă răniți neîncercările;
cordonul ombilical e ruptura ce se regenerează.

Deși v-am născut pe rând,
v-aș naște împreună
în geografia existenței mele,
să-mi bătătoriți cu trotinetele
sufletul.

Șotronul
e linia albă a inocenței;
eu sunt cretă vie,
scrieți-vă drumurile cu trupul meu.

Stau fotografiile pe pereți,
precum vasele murdare în chiuvetă;
ADN-ul modern schimbă culoarea sângelui;
amintirea la conservă îmbolnăvește.

Amprentele micuțe de gem de pe pereți
mai reduc din urmele mucegaiului.

Pe voi, fiice de migratori,
v-au lovit prea tare ploile democratice?
Veți ști să le spuneți englezilor
cum mămăliga cu zahăr a fost necesară?