Noroiul se preface nonșalant
în muzică, iar
noi verificăm permanent dacă
avioanele au întâlnit în calea lor
blocuri ori poduri.

Așteptăm ploaia aia supremă
care va transforma tot sau aproape
tot într-o mlaștină ordinară,
deși tot sperăm fără să știm
că nu se va schimba nimeni și nimic
vreodată la orizont.

Istoria a scris-o fiecare cum l-a
dus capul (și ce folositor este
noroiul și pentru chestii din astea!),
chiar dacă hârtiile vor fi uitate sub
saltele și vom da în judecată ironic
vocabularul de alaltăieri.

Ce rămâne, totuși, în urma tricourilor
ori scandalurilor ce ne-au primit la sânul
lor?
Noroiul devine oricum chiar și muzică
orchestrală, urechile noastre
parcă nu au nicio vină.
Degustăm și salate ajunse incognito în
fața noastră, nu este nevoie
de trecut ori de mult talent.

Fiecare cu biblioteca lui mocirloasă,
cu repertoriul său din coji de cartof
atent selecționate și gravate,
cu filosofia lui care ține loc de sacou
și de cizme...