Te trezești sub un copac,
Verde, înalt și parcă veșnic încoronat;
Păsărelele ciripesc voioase,
Saltă-n cercuri luminoase.

Dar ceva viclean le prinde-n urmă,
Norii negri, un urlet o furtună;
Ce se apropie și prăpădește,
Pe tot ce-n cale-i se străduiește.

Vântul bate cu suflări severe,
Fiecare ținându-se după propria-i putere;
Unii cedează, alții se luptă,
Tot capitulând parcă mai tare tună.

După atâta pribeag, mergând,
Se arată cei mari ajutând,
Pe unu', doi, murmurând,
Prin acest tumult salvarea căutând.

Se face o albă tăcută solie,
Deși pe alocuri mai tună-n neștire;
O rază străpunge perdeaua cenușie,
Purtând pacea, ce în jur izvorăște-a iubire.