să plecăm dis-de-dimineață
pe străzile în care încă locuiești
ca într-o lumină rămasă aprinsă
după plecarea tuturor

îți iei în rucsac caietul de schițe
și o bucată de cer împăturită
între pagini poate ne trebuie mai târziu
spui când vom ajunge la capătul locurilor
care nu există pe hartă

drumul se subțiază pe măsură ce mergem
ca o panglică topită de soare
iar iarba de pe margine adună luceferi căzuți
îi ține o vreme la rădăcina ei ca pe niște
semințe de lumină în piața fără nume

vânzătorii ne întind fructe care par amintiri
mango, smochine, rodii desfăcute în jumătăți
de vară, bem cafea cu gust de metal cald
și râdem fără să știm exact de ce poate
pentru că orașul încă nu a decis cine suntem

sau poate pentru că timpul, văzându-ne împreună
a uitat să mai curgă drept pe ziduri cresc
afișe vechi cu nume inventate sub ele
cineva desenează păsări care nu știu să plece
iar umbrele lor se mută încet dintr-o zi în alta

îți spun că locul acesta dispare în timp ce-l privim
și tu răspunzi că toate locurile bune fac asta
mai întâi se retrag în spectrul luminii
apoi trăiesc în dor, în amintiri îmi atingi
încheietura ca și cum ai verifica un ceas care
nu mai funcționează dar pulsul merge înainte

și măi repetă între bătăi seara se așază
peste noi ca o hartă desenată pe apă
orașul începe să-și uite conturul casele devin ferestre
devin licurici iar licuricii urcă încet spre stele
pe o bancă de piatră doi oameni vând umbre
la bucată noi nu cumpărăm nimic dar plecăm
cu mâinile pline de sclipiri

și când nu mai rămâne nimic de văzut
îmi scutur din pleoape ultimul apus
atunci înțeleg că orașul nu a fost niciodată
un oraș ci felul în care lumina a învățat
să locuiască între doi oameni.