ochiul varsă
un strop de sare pământului,
încetează să-mi văruiască pielea
cu pleoapa sa.
arborele își caută perechea
după cum mușcă vântul.
zeii după pofta caninilor
de sfâșiere.
eu îmi întind umbra,
mă plec,
adulmecând cerul cu fruntea.
sângele mi-l lipesc
de tăcerea zidurilor,
până când intră în travaliu,
născându-mă
fără niciun canin,
și fără nicio urmă de umbră.