Sub privirea curioasă a unui copil,
Fecioara împăratului fiind,
Își privește împărăteasa cum pleacă,
Singură, într-o lume mult prea seacă.
Fata plânge și se amăgește:
„Ea pe mine nu mă mai iubește.”
Mă părăsește, înstrăinată,
Ca să devină cununată.

Împărăteasa își găsește locul vieții
Într-un palat negru al gheții,
Unde găsește un fecior tânăr și iubitor,
Prostind înșelător cu a sa iubire falsă.

Împăratul află de veste
Că este înșelat de a sa nevastă,
Împrietenit cu necazul și rușinea:
„De ce nu mă iubește pe mine?”

Fata plânge, disperată,
Vrând să plece încă o dată.
Știind că, în aceste mâini, mai curge
Sângele unei trădătoare.

Împărăteasa plecă din loc,
Arsă și dezamăgită de foc,
Uitând de tâlharul ce inima i-a furat-o,
Iubirea parcă a uitat-o.

Împăratul, văzând-o cum pleacă,
Îi dădu o privire seacă,
Dorind să o distrugă
Pentru a sa nemernică fugă.

Găsind-o sub un tei uscat,
După ea a alergat,
Înșfăcând-o de ale sale mâini distruse,
Până sângele i se duse.

Lacrimi mărunte plâng din cerurile înstelate,
Sub amintirea unei zile uitate,
Sub geam stând și plângând,
După tot ce a fost să fie, regretând.