Șuvițe de lumină, prelinse din boltă,
le privesc traversându-mi irisul.
Cu teamă mă prăbușisem din cer,
unde păsări de argint mă țineau cu ciocul.

Ecouri de voci mă încolăcesc
și cred că am străpuns pământul.
În necunoscut am ajuns și zbier,
cu trupul murdar, scos din altul.

Văd zâmbete și lacrimi ce curg pe obraji
și cred că m-am născut a doua oară.
Port încă durerea rupturii de azur,
cu sângele de argint, curgând împrejur.

În mine se rupe și-n ei se naște
și mă gândesc ce-aduc pe-acest pământ?
Și apa ce curge pe mine mă face
să zbier și mai tare — și ei mă aud.

Ei râd, de parcă țipătul meu e mândrie.
Mă doare și mă gândesc de ce-am venit?
Iar noaptea din cer se lasă pe mine,
cu stele ce-mi pun colier la gât.

O să-mi noteze această seară ca moment al nașterii,
dar eu am simțit doar ruptura de lumină.
Și o să iubesc, mai târziu, și aștrii,
legând două lumi ce în mine se îmbină