Aici,
unde cifrele își ascut colții de sticlă,
noi am construit o perfecțiune sterilă.
O colivie geometrică.

Te privesc.
Ești decorat cu metrici și indici de aur,
ai învățat alfabetul mașinilor,
dar respirația ta... respirația ta a rămas blocată în tranzistori.
O conversație înghețată la granița dintre zero și unu.

Se vinde zgomot bine structurat.
Se cumpără iluzii cu ștampilă.

Dar unde sunt mâinile acelea calde?
Palmele care trebuiau să ridice ziduri,
vocile care trebuiau să spargă tăcerea,
inimile care pur și simplu... credeau?

Banii nasc bani într-un marș absurd, robotizat.
O mișcare browniană de umbre calificate.

Ascultă-mă bine:
Dacă mâine vine marele atac al întunericului?
Dacă o pană globală ne stinge ecranele și ne lasă dezbrăcați?
Nu rețeaua se va prăbuși,
ci noi.
Pentru că am lăsat lumina dinăuntru să devină un simplu bec de control.

Toată această arhitectură de fier se va ruina
la prima palmă pe care vom uita să o dăm unui prieten.

Dar tu... tu te-ai oprit din mers.
Ai lăsat fluxul să treacă pe lângă tine.
Citești acest manifest din spatele platoșei tale de Kpi-uri.

Felicitări.
În carnea ta, sub codul de bare,
încă mai pulsează o rană vie.

Omul.
Ostatic, dar încă viu.