Lumina soarelui își pleacă razele spre ochii mei,
Unde lacrimi reci alunecă pe obrajii fini,
Stând și gândindu-mă amărât la dorul ei,
Cel nostalgic, amoros.

La o curte mare, frumoasă,
Priveam spre a mea dulce masă,
Cu iarba cea înaltă, care se întindea pe picior,
Dându-mi un gând ghiduș de fior.

Spre cerul turcoaz, precum sufletul bunicilor,
Care își aduceau aminte de zâmbetul copiilor,
De la fructele dulci, precum bomboanele,
Și florile grădinii, elegante precum doamnele.

Pisica îmi era al meu tovarăș de neuitat,
Toată vara, stând seara pe lângă pat,
Torcând cu al său glas duios,
Mângâind-o pe al său cap mieros.

Seara era acoperită de praful stelelor albastre,
Zici că era mantia unei crăiese!
Cu cântecul câinilor ce lătrau vesel,
Până spre răsăritul zilei, adormind domol.

Cerul plumburiu ridică soarele precum o stea,
Strălucind cu ale sale raze spre mărgele roșii de catifea,
Ale cireșului înalt din curtea mea iubită,
La gândul meu nostalgic, rămâneam neclintită.

Adu-mi, Doamne, casa înapoi,
Ca să ne simțim din nou vioi,
Decât să mor de melancolie într-un oraș,
Mi-aș dori să mor de veselie la casa sufletului poznaș!