Plecările nu schimbă lumea,
îi întorc uneori
aerul boem al iernilor vechi.

Întrebarea despre iubirea din adolescență
se ascunde în zborul bondarilor
peste magnoliile înflorite.

Nicio petală nu poate fi ruptă
zeii veghează,
gata să pedepsească risipa frumuseții.

Privirea lor apasă,
ca și cum ai tulbura
facerea lumii
la granița universurilor.

În tăcerea suspendată
înțelegi că nu plecările dor,
ci felul în care rămâi
într‑o lume care nu te mai încape.

Magnoliile respiră lent,
bondarii poartă începuturile,
ca iubirea sa renască
în altă formă.

Universurile se ating o clipă,
două oglinzi recunoscându‑se,
prins între ele,
asculți limba veche a lumii,
pe care o uitaseși.