Naufragiată-n viață mă organizez prin ploaie
Să mă curăț de fățarnici, de trădare, de „noroaie”,
Și rog vântul să îmi zvânte - pe furiș, că-s stânjenită -
Lacrima ce mă trădează, ce se scurge ostenită.

Aș lua din mâini putere, dar sunt slabe, moleșite,
Că le-am dat poveri să care cu pietroaie căptușite,
Nu mai pot scrie poeme ce-au hrănit hazul odată,
Și le-am pus sub carantină, într-o fașă înnodată.

Suspendată într-un secol când tehnologia crește,
Ne conduce, ne înalță și subtil ne nimicește…
Stau pe seceta din mine, în genunchi pe-o stâncă ruptă,
Mă adăp din rugi și vise pe o soartă rea, abruptă.

Prin fereastră înflorirea mă îmbie, mă încântă,
Și admir un cănăraș care pe pervaz îmi cântă…