Ne curățăm de fardul lungii agonii,
Lăsând în urmă doar suspine risipite,
Suntem stăpânii unei noi epifanii,
Pe eșafodul unei clipe regăsite.

Din marea de iluzii am eșuat la mal,
Spălând pe stânci amprente de nisip,
Suntem ecoul unui ultim val,
Ce-și caută în spume un alt chip.

Pe drumul vieții ce se scurge convergent,
Pășim măreț prin fostul hău de renegați,
Când conștiința se trezește elocvent,
Iar pașii noștri sunt de-a pururi salutați.

Rămânem reci în lăcașul de închinăciune,
Exilați forțat din propria poveste,
Ne căutăm în propria mizerie o urmă de lumină,
Ce nu a fost vreodată și nici nu mai este.

Alunecăm brutal în neantul ce ne mântuiește,
Unde absurdul nu mai cere nicio mască,
Când ultimul suspin devine aparență,
Iar moartea-nvață din nou să ne zâmbească.

Pășim tăcuți prin pulberea de stele,
Ce-am presărat-o-n drumul către nicăieri,
Suntem captivi în propriile măști ascunse,
Si condamnați la ziua fără de păcat.

Iar timpul, un călău nemilos,
Ne macină trupul prefăcut în scrum,
Lăsând în urmă o ultimă dilemă,
Și un ecou pierdut pe un vechi drum.

Eternitatea ne reclamă astăzi dreptul,
Peste imperii de lumină, nu uitare,
S-a risipit din minte umbra și spectrul,
Suntem complici la o deplină transformare.

Suntem doar umbre fără nicio vină,
Sfârșite într-o mișcare browniană,
O întrebare ce-a murit în taină,
În spatele unui destin ce curge în derivă.

Născuți din tihnă, spre-a purta povara,
De-a fi o conștiință-n trup neprihănit,
Am vrea în somn să dizolvăm ființa,
În neființa caldă a timpului trecut .

Ce cald decor devine astăzi chiar lumina,
Când tot ce facem este doar un salt sublim,
Să ridicăm spre ceruri lutul și cu tina,
Din care-am ales cu toții să devenim.

Se lasă cortina peste marea farsă,
Iar zeii amuțesc în jilțul lor de gheață,
Din toată suferința ce ne-a dat-o,
Rămâne doar o mare deznădejde.

Nu mai e zgomot, nici revoltă-n noapte,
Doar golul care crește și ne-nghite arbitrar,
Iar timpul stinge ultimele șoapte,
Pe buze reci și încremenite de hazard.