Rugi înflăcărate înalț zilnic spre cer,
Căci lumea și raiul sunt în suferință,
De la Bunul Creator doar îndurare cer,
Cu tot sufletul meu, cu marea stăruință.

Fachir aș vrea să fiu, să pot îmblânzi focul,
Să nu mai genereze incendii-n Paradis,
Să nu le ardă oamenilor fericirea, norocul,
Să nu le lase sufletul cenușă într-un vis.

Cu visul meu de armonie nu dau greș,
Pace și liniște din lumină captez,
Credința mea e pură ca floarea de cireș,
Asupra lumii precum Hristos veghez.

Mi-ar trebui putere și curaj de rinocer,
În lupta cu stihiile să am biruință,
Să fiu pilon de stâncă sub bolta de mister,
Purtând în piept o veșnică și dârză conștiință.
.
Chiar dacă lumea-aceasta acum nu mă înțelege,
Iar pașii mei par astăzi o ciudată rătăcire,
Din tot ce mă-nconjoară aleg doar sfânta lege:
Propag neîncetat lumină și iubire.

Căci opera-mi de aur, lăsată moștenire,
Va străluci puternic când n-am să mai fiu eu,
Și va trezi din somn întreaga omenire,
Să poarte-n fapte chipul și voia lui Dumnezeu.