Purtăm în noi o taină de nespus,
Căci Sfânta Treime-n suflet își face casă,
O geamănă lumină, mătăsoasă,
Lăsată ca un semn de la Isus.

Dar lumea își pune măști de fier și tină,
Pe chipuri ce-au pierdut din strălucire,
Oameni ce merg pierduți, fără privire,
Purtând o mască străină de lumină.

Și cerul nu-i mai știe, nu-i mai vede,
Căci chipul cel divin e îngropat
În rolul fals în care omul crede.

Rămâi tu, dar, cu sufletul curat,
În fața Sfintei Treimi care te vede,
Cu chipul blând, de mască dezlegat.