Acele fete, atât de frumoase, pe care
Mi le-ai trimis la fel de frumoase ca tine,
Mă fac să mă simt tânăr și să mă înfricoșez
De cei care m-ar vedea cum le privesc
Și le doresc fiindcă despre povestea
Întâlnirii noastre îmi amintesc.

Când sunt în preajma acelor fete,
Care visează un viitor ce nu îl cunosc,
Mă simt asemenea lor, doritor și tânăr,
Înflorindu-mi în carne, din rădăcini,
Bujori plini de lumini și de dor.

Ascultându-le umbrele care le umplu
Îmi imaginez câte raze de soare le umblă
În carne, în inimă, în suflet, în gând și în tâmplă.

În fiecare uitare a ochilor cu care mă privesc
Îmi descopăr privirea de pe când eram tânăr.

Când mă uitam în fiecare cuvânt fără să știu
Ce se întâmplă cu rostirea pe care o spun:
De va deveni aripă ori de va deveni umăr.

Un ceasornicar care nu știe nimic despre timpul
Ce-l va măsura următorul ceas asamblat de el
Ori, de ce în secunde se împart toate
Atât de simplu, atât de firesc.

Îți mai amintești luna aceea care a răsărit
Și spre care ne-am dorit să plecăm
Fără a ne mai întoarce vreodată?
Unde este umbra acelor copii!?

Este întrebarea care, când vin la mine
Acele fete atât frumoase, pline de viață,
Pe care mi-ai cerut să le învăț să iubească,
O simt ca pe acele de demult clipe
Ce le-am trăit în drumul nostru
Spre o lună care răsărea și
Care nu mai încetează
Să mă urmărească.