Aceste fete, atât de frumoase, pe care
Mi le-ai trimis la fel de frumoase ca tine,
Mă fac să mă simt tânăr și să mă înfricoșez
De cei care m-ar vedea cum le privesc
Și le doresc fiindcă despre povestea
Întâlnirii noastre îmi amintesc.

Când sunt în preajma acestor fete,
Care-și visează viitorul ce nu și-l cunosc,
Mă simt asemenea lor, la fel de tânăr,
Înflorindu-mi în carne, din rădăcini,
Bujori roșii plini de lumină și dor.

Ascultându-le umbrele care le umplu
Îmi imaginez câte raze de soare le umblă
În carne, în inimă, în suflet, în gând și în tâmplă.

În fiecare uitare a ochilor lor ce mă privește,
Descopăr privirea mea de pe când eram tânăr.

Când mă uitam în fiecare cuvânt fără să știu
Ce se întâmplă cu rostirea pe care o spun.

Un ceasornicar care nu știe nimic despre timpul
Pe care ceasul ce-l asambla îl va măsura.

Îți amintești luna aceea care a răsărit
Și spre care ne-am dorit să plecăm
Fără a ne întoarce vreodată?

E întrebarea care, când vin la mine
Aceste fete atât frumoase, pline de viață,
Pe care mi-ai cerut să le învăț să iubească,
O simt ca pe acele de demult clipe care,
În drumul spre lună, n-au încetat
Nicicând să mă urmărească.