Zac în somnolența psihică, sigur am obosit!
Mă zgâlțâie gând somnambul, încă n-a adormit.
Din ceața densă-a moţăielii trezitu-m-am buimac,
Neştiind încotro s-o iau, sau ce-aş putea să fac.

Mai sforăie un vis acoperit, in cămaşa de noapte,
Cu părul răsfirat pe perna albă a dorinţelor uitate.
Îl privesc cu ciudă, doarme liniştit şi-i este bine,
Sunt epuizat şi nu-nţeleg, ce se întâmplă cu mine?!

Contagioasă-i moleşeala, mă dezintegrez definitiv în ea.
În faţa ei, nici voinţa de fier n-ar mai reuşi să stea.
Opreşte-te din freamăt! Urlă neîncetat strigătul surd,
Mă prefac că îl ignor, nici de această dată nu-l ascult.

Nu cedez odihnei, încă am atât de multe de zis şi de făcut,
Cum să cobor stindardul, în criptele cu igrasie şi cu lut?
Stare de fapt e moartea şi-acolo ştiu că mă îndrept!
Deşartă-i încercarea de a creea-n lume un univers perfect.

autor Viorina Pop