Carnea corpului meu, în lumina zilei, devenea la fel de luminoasă
Precum soarele care o lumina și de care în umbră se ascundea.
Începuse să strălucească în ochii celor care o priveau și,
Ca o stea pe cerul nopții, printre îngeri plutea.

În ea purtam tot cerul din care în adânc cădeau nesfârșit devenirile.
Simțeam cum îi vibrează închise în ele deschiderile din care
Își imagina că o așteaptă ca pe unul din polurile unde
Focul arde fără flăcări în sâmburi ascunși de stea
Pentru a-și adăuga sieși stolul zborurilor.

Acolo, în interiorul ei, ca sub coperta unei cărți unde adunate
Sunt poveștile care au fost spuse și care apoi au fost uitate,
În inima strălucirilor trecătoare mereu, din carnea mea
Lumea se prefăcea la fel de frumoasă cu fiecare
Clipă în care în același timp cu ea muream.