obişnuiam să mă aprind, tăcut
(cum roşul din obraji, la venirea aproapelui)
ori de câte ori găseam în calea mea câte o geană
geană căzută din plânsul câte unui om
dintr-o dramă pitită sau neplătite karme
şapte de bâte
ori de câte ori apărea o nedreptate
mă grăbeam să citesc să citesc, să învăţ despre
această nouă formă neregulată de iubire, întorcându-mă acasă
noaptea, printre fiinţele vechi
ridicate în lumina bună
să-mi pot aminti limitele aprinsului cosmic
ancestral
e cum demultul acelui suflet, socotit pierdut, a implorat ajutorul
sufletului meu, apoi am citit din cartea oaselor
să pot vedea mesajul ascuns, de sub punct
(singurul punct de sprijin al unei imagini false, într-un târziu)
despre Judecata divină care a început, deja
cu plânsul cometei în lipsă de gravitaţie
iar primele semne s-au ridicat pe cer
metanoia

***

siluete înguste de mucava
încastrate în recipiente de sticlă neagră, lucioasă
pe dinlăuntru le ard feştile de întuneric
cu energia furată, după ce s-au hrănit din trupul meu
şi m-am rugat şi am zis “Doamne, nu le vreau”
dar el mi-a dat aceste cărţi
şi mi-a tatuat pe retină aceste cărţi
din care s-au ridicat Vrăjitoarea şi un Turn
când îmbrăţişam cu ambele mâini stejarul, din demult
apoi am închis uşa abundenţei, printre degete
să nu te mai ştiu
dezlegat în ultimă instanţă
cu o floare de soc
cât să nu rămân învins, definitiv, de un biet soldăţel de plumb
uitat pe şina roasă de tren
a unei imaturităţi emoţionale
Deo volente

***

suflet de zahăr brun închis într-un dop de plută
găsit în smârcuri, lângă muntele de sticlă
colorat în nisipiu de om
legat printr-un du-te-vino de umbre, magie şi întunecare
fără voia lui, cu o carte de apoi
ultima plecare de păsări şi asfinţit rotund
între degetele tale un şapte de spade
şi ochii tăi plecaţi până dincolo, înserare mov
păpuşi de cârpe cu sforile trase
Erigite